Ion și Maria stau pe prispă, la apus. Ion citește ziarul cu ochelarii pe vârful nasului, iar Maria croșetează tacticos, oftând din când în când.

După o oră de tăcere deplină, Maria nu mai rezistă și zice:

— Măi Ioane, tu te-ai mai gândit la noi? Mai știi cum era la început? Când mă curtai, îmi spuneai că-mi aduci luna de pe cer, că-mi mănânci buzele de drag… Acuma numa’ taci și te uiți în hârtia aia de două ceasuri.

Ion lasă încet ziarul jos, o privește cu o liniște olimpiană și zice cu vocea lui rară:

— Măi Marie, dragă… tu fii atentă aici la logica trebi’. Spune-mi tu mie: după ce-ai prins iepurele la vânătoare, mai continui să-i mai dai morcovi sau îl pui direct în oală?

Maria stă, se gândește vreo zece minute, își potrivește baticul și întreabă mofluză:

— No, bine, Ioane… dar de ce nu mai zici și tu măcar un cuvânt frumos, așa, ca pe vremuri?

Ion ridică ziarul înapoi în dreptul feței și răspunde calm:

— Apăi, Marie, tu știi că eu nu-s omul vorbelor goale. Tăcerea-i consimțământ. Dacă n-am zis nimic de rău în treizeci de ani de când te-am luat, înseamnă că totu-i în regulă și n-are rost să ne repetăm ca moara stricată!