Într-o amiază de vară, Ion și Gheorghe stăteau pe prispă, privind lung la drum, într-o liniște deplină. Deodată, o mașină străină oprește în fața porții, iar din ea coboară un turist foarte agitat.

— Parlez-vous français? întreabă el plin de speranță.

Cei doi ardeleni se uită lung la el, fără să scoată un cuvânt.

— Do you speak English? insistă turistul.

Ion și Gheorghe, nemișcați, ca două statui de piatră.

— Hablan español? Sprechen Sie Deutsch?

Omul încearcă vreo cinci limbi, dar văzând că nu primește niciun semn de viață, dă din mână a pagubă, se urcă în mașină și pleacă bombănind.

După vreo zece minute de tăcere adâncă, Ion zice încet:

— Măi Gheorghe… No, poate n-ar fi rău să știm și noi măcar o limbă străină, că uite ce fain ar fi fost să vorbim cu domnul ăla…

Gheorghe trage tacticos din pipă, mai tace un minut, scuipă peste gard și răspunde cu o logică imbatabilă:

— No, și la ce i-o folosit lui, măi Ioane, că el o știut patru și tot nu s-o înțeles cu nime’?