Într-o amiază caniculară, Ion și Gheorghe stăteau pe prispă, la umbră, privind fix la drumul prăfuit al satului. Treceau minutele, treceau orele, iar singura mișcare era a unei muște care se plimba pe pălăria lui Ion.

După vreo trei ore de tăcere absolută, Ion scoate tacticos pipa din gură, scuipă peste gard și întreabă rar:

— Măi Gheorghe, tu ce-ai face dacă, prin absurd, ai găsi amu, la poartă, o geantă plină cu un milion de euro?

Gheorghe nu clipește. Se scarpină în creștetul capului, mai mestecă un fir de iarbă și, după încă vreo zece minute de cugetare profundă, răspunde cu o lentoare ardelenească:

— Păi, măi Ioane… în primul rând, mi-aș plăti datoriile.

Ion îl privește curios, așteptând continuarea. Trece încă un sfert de oră, timp în care liniștea se așterne din nou peste curte. Văzând că Gheorghe nu mai zice nimic, Ion nu mai rezistă:

— No bine, Gheorghe, am înțeles… Da’ cu restul? Cu restul de bani ce-ai face?

Gheorghe oftează adânc, se uită lung spre dealurile verzi și răspunde calm:

— Păi… restul să mai aștepte, Ioane. Să mai aștepte.