Ion ajunge acasă târziu, rupt de oboseală, plin de noroi din cap până în picioare și cu hainele ferfeliță.

Maria, când îl vede în pragul ușii, își pune mâinile în cap:

— Văleu, Ioane! Dar ce-ai pățit, omule? Ai căzut în vreo râpă? Te-a fugărit vreun mistreț prin pădure?

Ion se prăbușește pe un scaun în bucătărie și oftează adânc, ștergându-și sudoarea de pe frunte:

— Nu, Mărie… Am îngropat-o pe soacră-mea.

Maria încremenește, apoi izbucnește în plâns, cu batista la ochi:

— Vai de mine și de mine! Sărmana mama! Dar cum s-a întâmplat așa dintr-odată? Și de ce ești tu așa de julit pe față și cu cămașa sfâșiată? Doar n-a suferit mult, săraca…

Ion se uită lung la nevastă-sa, își masează un umăr învinețit și răspunde printre dinți:

— De suferit, n-a suferit ea… dar de vrut, nici că a vrut să stea în groapă!