Maria și Ion, după treizeci de ani de căsnicie, stau liniștiți în pat înainte de culcare. Maria, cuprinsă de nostalgie, se întoarce spre soțul ei:

— Măi Ioane, tu-ți mai aduci aminte cum era la început, când ne-am luat? Mă țineai de mână de parcă eram cel mai de preț lucru din lume…

Ion scoate un suspin lung, se întoarce cu greu pe o parte, o apucă de mână și apoi rămâne nemișcat.

— Și-apoi, continuă Maria visătoare, mă sărutai de parcă nu mai exista nimeni altcineva pe pământ…

Ion, cu mișcările lui ardelenești, se întinde spre ea, o pupă scurt pe obraz și se pune la loc pe spate, închizând ochii.

— Și-apoi, zice Maria cu o voce scăzută, mă mușcai ușor de ureche, de mă treceau toți fiorii…

În clipa aia, Ion sare ca ars din pat și începe să-și caute șlapii cu disperare prin întuneric.

— Ce ai pățit, Ioane? Te-ai supărat pe mine? întreabă Maria mirată.

— No, nicidecum, Mărie! Stai numa’ un pic că mă duc până în bucătărie să-mi aduc proteza!