Gheorghe și Ion stau pe prispă, mestecând agale câte un pai de grâu. După vreo două ore de tăcere deplină, în care doar muștele se mai auzeau bâzâind, Gheorghe se întoarce rar spre Ion și întreabă:

— Măi Ioane, tu te-ai gândit vreodată cum o fi pe lumea ailaltă?

Ion mai tace vreo zece minute, își potrivește pălăria pe frunte, scuipă în tihnă și răspunde cu o liniște olimpiană:

— No, d-apăi m-am gândit, Gheorghe. Eu cred că e exact ca la noi, în Ardeal.

— Cum adică, măi Ioane? Te pomenești că și acolo-i cu rânduială?

— Păi, fii atent. Când ajungi la poartă, Sfântu’ Petru te vede că ești de-al nostru și nu te grăbește. Se uită lung la tine, mai bea o gură de horincă din aia de-a lor, cerească, și zice: ‘No, bine ai venit, Ioane. Ia un scaun și șezi blând’.

— Și apoi ce se întâmplă?

— No, apoi mai stăm vreo sută de ani să vedem dacă ne trec pe listă. După aia, după alți o sută de ani, ne întreabă rar dacă am făcut ceva păcate prin sat.

— Și dacă am făcut, ce zice?

— No, dacă am făcut, Sfântu’ Petru se scarpină după ureche și zice: ‘Măi Ioane, păcatele astea-s așa de vechi, că s-au prescris de când te tot așteptăm noi pe tine să te hotărăști să intri. Du-te înăuntru și vezi să nu faci gălăgie, că restul încă dorm de la prânz’.