Ion și Gheorghe stăteau în tren, mergând agale spre Cluj. Tăcere mormântală în compartiment, doar roțile trenului se auzeau ritmic: „tadam-tadam, tadam-tadam”.

După vreo două ore de privit fix pe geam, Ion zice rar, cu o voce trasă:

— Măi Gheorghe, tu vezi ce repede trec stâlpii ăștia de telegraf pe lângă noi?

Gheorghe nu zice nimic. Mai trece un sfert de oră, își scoate pălăria, se scarpină tacticos în creștet și răspunde ardelenește:

— No, păi dacă au treabă, Ioane… ce-ai vrea să facă? Să stea la povești cu noi?

Mai trec încă două ore de liniște deplină. Ion, frământat de o altă dilemă existențială, întreabă:

— Auzi, Gheorghe, da’ oare trenu’ ăsta se oprește la gară la Cluj?

Gheorghe pufăie prelung din pipă, se uită lung la el și zice cu o logică imbatabilă:

— Apăi, Ioane, eu sper că se oprește… că dacă se dă jos din mers, eu unul nu sar după el!