Ion și Gheorghe stăteau liniștiți pe prispă, privind cum apune soarele peste dealurile Ardealului. După vreo două ore de tăcere deplină, timp în care doar fumul pipei lui Ion se mai înălța leneș, Gheorghe își drege vocea:

— Măi Ioane, de ce ești așa de posomorât, mă? Parcă ți-au pierit toate corăbiile în Marea Neagră…

Ion oftează adânc, se scarpină rar după ureche și răspunde cu un glas plin de oboseală:

— Apăi, m-o pus muierea să aleg, Gheorghe. O zâs că nu se mai poate.

— Cum așa? Între ce și ce te-o pus să alegi?

— Păi o vinit în fața mea, s-o pus cu mâinile-n șolduri și o strigat: „Ioane, ori eu, ori pălinca aia de prune! Alege odată, că m-am săturat!”.

Gheorghe încremenește, se gândește profund vreo zece minute, își potrivește clopul pe frunte și întreabă cu o logică imbatabilă:

— No, și? Spune odată, ce-ai ales, măi Ioane?

Ion îl privește lung, cu o tristețe infinită în ochi și un pahar plin în mână:

— Apăi, Gheorghe… tu nu vezi ce bine se asortează pălinca asta cu liniștea din curte de când o plecat nevasta?