Ion și Gheorghe stăteau liniștiți pe o băncuță în fața porții, mestecând agale câte un fir de iarbă și privind spre drum. Deodată, oprește o mașină străină, luxoasă, chiar în dreptul lor.

Șoferul lasă geamul jos și întreabă în engleză:

— Excuse me, do you speak English?

Cei doi se uită lung unul la altul, apoi la șofer, fără să scoată un cuvânt.

Șoferul nu se lasă și încearcă în franceză:

— Parlez-vous français?

Niciun răspuns. Ion se scarpină tacticos în spatele urechii, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul.

Șoferul, deja vizibil iritat, încearcă și în germană:

— Entschuldigung, sprechen Sie Deutsch?

Ardelenii rămân impasibili, privind fix spre radiatorul mașinii, de parcă ar fi studiat o specie rară de gâză.

În cele din urmă, șoferul mai scoate o înjurătură printre dinți în italiană și pleacă demarând în trombă, lăsând în urmă un nor de praf.

După câteva minute bune de tăcere profundă, în care praful s-a așezat la loc pe drum, Gheorghe zice:

— Măi Ioane… tu nu crezi că ar fi bine să învățăm și noi o limbă străină? Uite, se modernizează lumea, vin turiștii…

Ion îl privește lung, cu un calm nemărginit, și răspunde rar:

— Apăi, dragă Gheorghe, no zi și tu: omu’ ăla o știut patru limbi străine. L-o ajutat la ceva?