Ion și Gheorghe stăteau pe o bancă în fața porții, mestecând agale câte un pai și privind lung spre drumul prăfuit. Deodată, o mașină de lux cu numere străine oprește în dreptul lor.

Șoferul, vizibil pierdut, coboară geamul și întreabă plin de speranță:

— Excuse me, do you speak English?

Ion se uită lung la Gheorghe, Gheorghe se uită la Ion, apoi amândoi dau din cap a negativ, fără să scoată un cuvânt.

— Sprechen Sie Deutsch? insistă străinul, puțin mai agitat.

Cei doi rămân impasibili, de parcă ar privi un tablou abstract.

— Parlate italiano? Habla español? încearcă omul ultima șansă, gesticulând disperat.

Văzând că nu primește nicio reacție, șoferul trântește palma de volan, înjură încet în limba lui și pleacă demarând în trombă.

După vreo zece minute de liniște deplină, în care doar praful lăsat de mașină se mai așeza pe uliță, Ion rupe tăcerea:

— Măi Gheorghe… tăt stau și mă gândesc… n-ar fi rău să știm și noi măcar o limbă străină, că uite, se modernizează lumea, vin turiștii…

Gheorghe scoate tacticos pipa din gură, se uită fix în ochii lui Ion și răspunde cu o logică imbatabilă:

— No, și la ce i-o folosit la ăla că știa patru? Văzut-ai că tăt nu s-o putut înțelege cu nimeni?