Ion și Gheorghe stăteau pe prispă, privind liniștiți spre drum și bucurându-se de răcoarea serii. Deodată, oprește în dreptul porții o mașină străină, din care coboară un turist foarte agitat, cu o hartă în mână.

— Excuse me, do you speak English? întreabă el speranzat.

Cei doi se uită lung la el, mestecând tacticos câte un fir de iarbă, dar nu scot un cuvânt. Turistul nu se lasă:

— Parlez-vous français?

Ion se scarpină în cap, Gheorghe privește fix spre dealuri. Străinul încearcă disperat în toate limbile pe care le mai știa:

— Sprechen Sie Deutsch? Parlate italiano? ¿Habla español?

Văzând că nu obține nicio reacție, omul dă din mână a pagubă, se urcă în mașină și pleacă cu scârțâit de roți.

După vreo zece minute de tăcere deplină, timp în care praful lăsat de mașină s-a așezat la loc pe uliță, Gheorghe zice rar:

— No, măi Ioane… poate n-ar fi rău să știm și noi o limbă străină, că vezi că lumea circulă, se modernizează satul…

Ion îl privește cu o calm și o logică imbatabilă:

— Apăi, de ce, măi Gheorghe? No, uită-te la ăla: știa vreo cinci și la ce i-o folosit? Că tăt cu noi n-o putut vorbi!