Într-o seară de sâmbătă, Maria stătea pe canapea răsfoind o revistă de psihologie, în timp ce Ion încerca să repare o telecomandă veche cu ajutorul unui cuțit de bucătărie.

— Auzi, Ioane, zice Maria cu un glas visător, tu îți mai amintești cum a fost prima dată când m-ai văzut, acum douăzeci de ani, la balul din sat?

Ion se oprește din meșterit, se scarpină în ceafă, privește în tavan și răspunde rar:

— Păi cum să nu, Mărie? Purtai o rochie albastră ca cerul și aveai o floare albă prinsă în păr. Erai cea mai mândră de acolo.

Maria, vizibil impresionată și cu ochii umezi de emoție, continuă:

— Vai, Ioane, chiar nu mă așteptam să fii atât de romantic! Și mai știi ce mi-ai șoptit la ureche chiar înainte să începem primul dans?

Ion oftează adânc, pune telecomanda pe masă și spune cu o sinceritate dezarmantă:

— Da, Mărie, țin minte perfect. Mi-am zis în gând: „Ionele, măi băiatule, fii foarte atent la fata asta, că pare genul care o să te întrebe peste douăzeci de ani dacă mai ții minte ce purta la bal!”