Ion și Gheorghe se plimbau agale prin sat când, deodată, Ion calcă strâmb și cade într-o groapă de canalizare adâncă și uitată deschisă.

Gheorghe se oprește la margine, se uită în jos și, după vreo două minute de tăcere, întreabă:

— Măi Ioane, ai pățit ceva? Ți-ai rupt vreun picior?

— Nu, Gheorghe, n-am rupt nimic.

— Da’ o mână? E întreagă?

— Întreagă-i, Gheorghe, n-are nicio zgârietură.

— No, atunci de ce nu ieși afară de acolo?

— Apăi nu pot, măi Gheorghe, că-i prea adâncă groapa și n-am de ce mă prinde!

Gheorghe se scarpină în creștetul capului, mai stă un pic pe gânduri și apoi zice cu o voce calmă:

— No, bine atunci. Fii atent aici: eu mă duc până acasă să aduc o scară. Tu stai acolo și nu pleca nicăieri, ai înțeles?

Ion, din fundul gropii, după încă cinci minute de meditație, răspunde hotărât:

— No bine, Gheorghe, mergi sănătos… da’ grăbește-te, că n-am toată ziua la dispoziție să te aștept aici degeaba!