Ion și Gheorghe stăteau pe o bancă în fața porții, uitându-se lung la drumul prăfuit al satului. Liniște deplină, doar vântul mai mișca o frunză din când în când.

Deodată, prin fața lor trece un motociclist cu o viteză nebună, de abia s-a zărit o dâră de praf în urma lui.

După vreo zece minute de tăcere profundă, Ion scoate paiul din gură și zice rar:

— Măi Gheorghe, ai văzut ce viteză avea ăla?

Gheorghe mai tace vreo cinci minute, scuipă tacticos un sâmbure de prună și răspunde:

— Apăi, am văzut, Ioane…

Mai trec alte zece minute de liniște mormântală. Ion, vizibil frământat, continuă:

— Măi, dar oare unde s-o fi grăbit el așa de tare, de-o trecut ca vântu’?

Gheorghe se uită lung spre dealuri, își așază pălăria mai bine pe cap și, după încă un sfert de oră de gândire metafizică, zice:

— No, eu cred că se grăbea să ajungă undeva până nu uită de ce s-o pornit de-acasă!