Ion și Gheorghe stăteau pe marginea unui șanț, uitându-se lung la drumul prăfuit al satului. După vreo două ore de tăcere deplină, trece prin fața lor un biciclist care pedala de mama focului, de ziceai că-l fugărește necuratul.

– Măi Ioane, zice Gheorghe scuipând rar o coajă de sămânță, tu ai văzut ce viteză avea ăla? Oare unde s-o grăbi așa, de nu mai poate de trudă?

Ion, după încă zece minute de gândire profundă și două fumuri din pipă, răspunde rar:

– Apăi, Gheorghe, io cred că merge să mănânce, că tare-i mai e foame.

– De unde știi tu, mă?

– Păi… dacă nu i-ar fi foame, nu s-ar opinti el așa pe pedale, că doar nu-i prost să transpire degeaba pe arșița asta.

Mai trec două ore de liniște deplină, de se auzeau doar lăcustele în iarbă. Apare un alt biciclist, care mergea agale, ba chiar se dăduse jos și împingea bicicleta de coarne, fluierând a pagubă.

Gheorghe se uită mirat, ridicând o sprânceană:

– No, da’ ăsta? Ăsta de ce nu merge pe ea, că-i drum drept și n-are nicio piatră?

Ion se uită lung, își așază pălăria mai bine pe frunte și zice cu o logică de fier:

– Ăsta, dragă Gheorghe, tocmai vine de la masă. E atât de sătul, că nici nu-l mai interesează că are bicicletă sub el. El acum doar o plimbă, să vadă și ea puțin împrejurimile, să nu zică biata fiare că a stat degeaba în șură.